//
you're reading...
Clujeni carismatici

Biografie Stefan Vuza

STEFAN VUZA, INDUSTRIASUL

Stefan Vuza este presedintele grupului industrial Serviciile Comerciale Romane. Din aceasta pozitie, el administreaza opt societati de productie industriala cu un capital de peste doua sute de milioane de dolari. La doar 38 de ani, el a ajuns in varful piramidei. Pornind de la o idee geniala, tanarul  Vuza a cladit un imperiu industrial pe ruinele fabricilor falimentate la inceputul anilor ’90. Cum a inceput? Vanzand cartofi si vin. La inceput, nu era decat un student inteligent cu o mare forta de munca si cu vointa de fier. La examenul de admitere purta o pereche de blugi pe care ii impartea cu sora lui si niste pantofi scalciati in care-i intra apa. Obisnuia sa-i spuna acesteia: ”Uite, asa arata un milionar in dolari!”.

Copilaria: steaguri, borcane cu dulceata si un cocos chior

Stefan Vuza s-a nascut la Iasi in 15 septembrie 1969, dar s-a mutat la Piatra Neamt dupa divortul parintilor. ”Locuiam la bunica, ea avea casa si curte. Acolo am trait o copilarie frumoasa, cotrobaiam prin pod, gaseam steaguri de pe vremea razboiului, umblam prin magazie si furam borcane cu dulceata. Aveam un cocos chior in curte si un vecin cizmar, Pitariu il chema, la care venea toata lumea. Casa era pozitionata la strada si eu aveam obiceiul sa ma urc pe gard si sa urmaresc masinile si oamenii care treceau”. ”Apoi ne-am mutat la bloc, unde mi-a placut mult pentru ca era o alta lume. Nu era zi in care sa nu se sparga un geam, sa nu se blocheze liftul sau sa nu se auda tipetele celor batuti. Am crescut toti copiii impreuna, ne jucam fel de fel de jocuri, hotii si vardistii, tavalute, noua pietre. Am foarte multe amintiri de atunci, acolo s-a sudat socializarea, oamenii erau deschisi, cei mici la fel”.

Un tocilar

Ştefan a fost un elev eminent la şcoală, chiar “tocilar”, spune el, pentru  că era olimpic la geografie şi economie politică. “Eram  atras de zona strict economică, îmi plăcea şi matematica, de regulă mergeam la  olimpiade. După terminarea şcolii generale, am dat examen de admitere la Liceul  Militar din Craiova. Pe vremea aceea, admiterea la Liceul Militar se dădea cu  mult mai repede decât la celelalte licee, iar dintr-un calcul pragmatic, am  decis să încerc. Dacă nu luam examenul, intenţionam să mă reorientez spre  matematică-fizică. Pentru că am fost admis,  am continuat cu această şcoală, dar, după un an de studiu, mi-am dat seama că,  totuşi, cariera militara nu este pentru mine. Atunci am început să fac o serie
de referate, prin care solicitam dreptul de a ieşi din şcoala militară”.

REVOLUŢIA DIN 1989: O ALARMĂ MILITARĂ CARE A DURAT
OPT LUNI

După absolvirea Liceului Militar de la Craiova, tânărul Vuza se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Tancuri de la Piteşti. Revoluţia îl prinde  în post: „În noaptea de 16 decembrie, s-a dat alarma militară, tocmai când, noi, elevii, ne distram într-o discotecă din oraş. Nici nu bănuiam atunci că alarma nu se va opri decât peste opt luni!”. „În noaptea aceea, eu am nimerit de serviciu. M-am trezit la ora două şi am mers împreună cu doi colegi la depozitul strategic de armament de razboi al oraşului Piteşti. Am rostit parola, depozitul s-a deschis şi atunci ni s-au deschis şi nouă ochii. Din acel moment, toată lumea a
îngheţat pe posturi, iar cât a durat Revoluţia, eu am fost un fel de administrator al unităţii militare. Eram al treilea membru în trupa de cercetare şi de diversiune şi aveam în subordine toată unitatea. Eu hotăram
mâncarea, mesele şi personalul muncitor civil. A fost o mare experienţă de viaţă, iar primul business l-am făcut chiar acolo”.

STUDENT LA BUCUREŞTI

După Revoluţie, primeşte acceptul ministerului şi dă admitere la Academia de Studii Economice de la Bucureşti, specializarea Relaţii Economice Internaţionale, unde intră al doilea pe listă. „Aprobarea a venit în aprilie, examenul era în iunie, totul s-a petrecut contracronometru. Şi am intrat la Relaţii Economice Internaţionale, cea mai grea facultate a A.S.E.-ului. Acesta a fost visul meu”. „Dar în perioada studenţiei mele, nu se făcea facultate foarte stringent. Era o libertate şi o lejeritate extraordinară. Pentru că nu se notau absenţii, puteam să lucrez. Încercam şi eu să fac comerţ, ce făcea toată lumea la începutul anilor ’90. Odată am adus cartofi din Maramureş, era atunci inundaţie în zona Moldovei, iar preţurile erau cu treizeci la sută mai mari. N-am câştigat prea mult, decât experienţă”.

„LA PĂTRĂŢICA”

La Bucureşti, a locuit „la Pătrăţica”, apartamentul cu patru camere unde împărţea chiria împreună cu nişte colege. “În facultate era greu, nu aveam ce mânca, unde dormi. M-am cazat cu sora mea şi câteva colege de-ale ei. Sigur, le-am organizat pe toate ca în armată, una făcea mincare, alta spăla baia, numeam responsabili cu gunoiul, cu mâncarea. S-a format o echipă frumoasă, ca un fel de club, în
care au intrat ulterior membrii aspiranţi care au devenit apoi membrii deplini. Eram uniţi şi mergeam împreună la mare, la munte. Mai făceam şi farse, într-o vară am mers toţi în camping pe litoral, în staţiunea Olimp, unde noaptea mâncam pepenii pe care îi furam de la vânzători”.

„PE LÂNGĂ” BUSINESS

Prima lui slujbă cu carte de muncă a fost cea de cabanier în staţiunea moldoveană Durău. La prima vizită acolo, directorul staţiunii l-a simpatizat şi i-a făcut confesiuni: „Mi-a zis că societatea lui are datorii
foarte mari, iar dacă nu vinde unul dintre hotelurile administrate, poate să ajungă la insolvenţă. Pe vremea aceea, nu se punea problema că vor fi lichidate, nici nu exista legislaţie”. Lui Ştefan i-a venit atunci o idee: „Eu, cu tupeu, m-am dus la una dintre marile firme private din Piatra Neamţ, le-am dat informaţia şi le-am descris metoda prin care s-ar putea cumpăra mai ieftin – MEBO – adică orice angajat al firmei Durău avea dreptul să cumpăre una dintre locaţii cu plata în rate, la un preţ mai mic. Firma respectivă a fost de acord şi am înfiinţat împreună o societate mixtă. La licitaţia publică, nu s-a prezentat
decât firma cooptată de mine, numai că, brusc, aceasta s-a răzgândit. Au hotărât să plătească cu bani lichizi, deci nu mai aveau nevoie nici de firma mixtă, nici de mine. Am rămas pe lângă business, cum ar veni”.

CABANIER LA DURĂU

Dar directorul staţiunii a fost mulţumit că a scăpat de datorii şi i-a propus studentului să devină administratorul cabanei Dochia. După trei zile de gândire, a acceptat provocarea, chiar dacă studia la
Bucureşti, iar cabana se afla în Ceahlău. „Era tot ceea ce-şi putea dori un tânăr la vârsta aceea: să fii student, să ai o cabană la munte, să faci ce vrei.Câştigam un salariu de două mii de lei. Nu era mult, se ridica la nivelul unei pensii, dar era suficient”.

Din administrarea studentului, s-a inregistrat un profit de patru ori mai mare decât în ultimii ani, astfel încât „toată lumea a fost fericită”. Dar cel mai mare câştig al acelei perioade a fost experienţa
acumulată: „A fost o întâmplare faptul că m-am angajat la această cabană, dar am învăţat multe. Acolo deprinzi şcoala vieţii, pe munte, cu oamenii, unde eu am trăit aproape trei ani, adică 1001 de nopţi”. În acelaşi timp, începe comerţul cu vin şi struguri într-un magazin închiriat în Buhuşi: „Eu am înţeles ce am de făcut, că am intrat în zona comerţului. Vara cumpăram struguri din Basarabi, pe care îi vindeam apoi în Moldova. Din afacerea cu strugurii, n-am câştigat nimic. De ce? Am constat că strugurii scad în greutate zece procente pe zi dacă sunt expuşi la soare, iar cum noi n-am ştiut asta, la sfârşitul anului am rămas fără profit. O dată chiar am dat faliment, nu mai aveam nici ce mânca, nici unde dormi. N-a fost uşor, a fost o experienţă în care toate au crescut rând pe rând”.

CIOBURILE UNEI STICLE DE VIN ŞI O NOUĂ PROVOCARE

Apoi, cioburile unei sticle de vin aduc o nouă provocare: „A fost o întâmplare. Odată s-a spart o sticlă şi pentru că mirosul de vin s-a răspândit în tot complexul comercial, administratorul standului ne-a certat. „Domnule, se întâmplă, se sparge, ce mare dramă?” Individul acela era atât de idiot, încât  ne-am spus: „Stai aşa, de ce nu putem şi noi încerca ce face individul ăsta?”  Ne-am supărat şi am făcut şi noi un centru comercial. Ne-a deschis mintea. Oare de ce să stăm noi în banca noastră? Ia stai aşa, că putem noi stabili regulile”. Ideea era bună, decizia a fost luată, dar lipseau banii: „Nu aveam bani să
facem un centru comercial, adică un spaţiu foarte mare în care să investeşti, să-l igienizezi, să-l amenajezi pe bucăţi şi să-l subînchiriezi. Încetul cu încetul, ne-am chinuit şi am realizat şi noi unul. La Roman, elementele standului trebuiau făcute, obligatoriu, din lemn şi din  sticla. Erau scumpe, costau un miliard, dar am avut noroc că, pe vremea aceea, firmele de stat nu alergau dupa tine să le plăteşti marfa”.

„Am sunat la I.F.E.T., ei au produs elementele de lemn, iar sticla am comandat-o tot telefonic. Cei de la
fabrică au trimis maşinile cu marfă chiar a doua zi. Am tăiat singuri sticla, am muncit din greu şi până la urmă centrul a fost finalizat. Situaţia? Zece la sută plătit, nouăzeci la sută datorii. În plus, trebuia să facem şi publicitate. Timp de trei luni, n-am avut nici un client, eram terminaţi. Apoi, am găsit un lider informal, un vânzător căruia i-am închiriat standul gratis, iar el a reuşit să atragă tot mai mulţi clienţi”.

„SĂ FACI UN S.A., ERA UN LUCRU RAR ÎNTÂLNIT!”

În 1993, Vuza înfiinţează Serviciile Comerciale Române împreună cu alte cinci persoane: Gabriela, prietena lui din acea perioadă, Popa, un fost coleg de şcoală împreuna cu sotia, fratele mai mare al lui Ştefan şi un şofer de taxi. „Ei au avut încă de atunci procente minoritare, cam şase la suta, în timp
ce eu deţin nouăzeci şi patru de procente. Motivul pentru care i-am cooptat a fost că, pentru a înfiinţa o societate pe acţiuni, aveam nevoie de minimum cinci co-acţionari, altfel făceam un S.R.L. singur”.

De ce neapărat o societate pe acţiuni? La începutul anilor ’90, foarte puţini întreprinzători derulau afaceri prin astfel de societăţi. „Pe vremea aceea, să faci S.A. era un lucru rar întâlnit, pentru că, dacă te prezentai undeva, aveai prestanţă, imediat ţi se deschideau uşile, pe când, dacă erai S.R.L., erai pus la respect: banii jos, bilet de ordine, stai la coadă”.

TÂMPLARUL CU MAŞINA, PATRONUL PE JOS

Treptat, firma Serviciile Comerciale Române înfiinţează paisprezece centre comerciale. „Primul centru l-am făcut la Roman. N-a fost uşor, de pildă, tâmplarul care-mi construia standurile avea maşină personala, iar eu, patronul, călătoream cu maşina de ocazie de la Roman până în Piatra Neamţ. Patruzeci şi nouă de kilometri parcurgeam zilnic pentru a ajunge acasă. Sigur, încetul cu încetul, am acumulat, dar n-am comis greşeala întreprinzătorilor din acea perioada, care investeau profitul în construcţia de vile. Eu am făcut încă un centru, încă un centru, încă un centru”. „După doi ani, am achiziţionat şi o maşină second hand pe care o conducea Gabriela. Timp de patru ani, ea a fost şoferul. După aceea, m-am gândit să-mi iau şi eu permis auto; ţin minte că prima maşină pe care am condus-o a fost un Audi vechi”.

„AM VRUT SĂ AM MUNCITORI ŞI PROBLEME PE CAP”

În acel moment, Ştefan Vuza se hotărăşte „să schimbe barca”: „Am decis să participăm la licitaţiile A.P.A.P.S. Am eu o vorbă care spune “Trebuie să sărim în altă barcă”. În management, aceasta este o mare strategie, dar puţini oameni îi dau atenţie. Conform acestei reguli, trebuie să simţi când vine momentul să te orientezi spre un alt business. Dacă iei această decizie la timp, avansezi, dacă nu, intri în faza în care depui mari eforturi să te menţii la un anumit nivel. Iar eu îmi doream să intru în producţie, să fac export, să mă aprovizionez, să am muncitori şi probleme pe cap. Astfel, am intrat in zona de
industrie şi am achizitionat prima fabrică”. De acum înainte, începe şirul achiziţiilor, iar povestea de succes a S.C.R. se scrie singură: „Am găsit teritorii libere, la majoritatea licitaţiilor am luptat cu un singur competitor. Am mers pe principiul dominoului, S.C.R. a cumpărat Contactoare Buzău, aceasta a cumpărat Sinteromul, care a cumpărat Uzuc Ploieşti şi aşa mai departe. Asta a explicat creşterea exponenţială. Am preluat combinate pentru că nu exista concurenţă la licitaţie, altfel noi n-aveam şansa
să intrăm în liga mare. Am jucat la fileu. Am jucat puternic”.

„APARENŢELE SUNT ÎNŞELĂTOARE”

Treptat, S.C.R. penetrează zona industrială şi, în doar câţiva ani, devine un gigant în domeniu. Dar lucrurile nu sunt atât de simple precum par, dincolo de aparenţe se ascund probleme grave: „Noi cumpărăm aceste fabrici mari, pe care nu le doreşte nimeni altcineva, dar aparenţele sunt înşelătoare. Da, le achiziţionăm la preţ mic, dar în spate se ascund datorii pe care trebuie să le plăteşti, intervin obligaţiile ce ţin de achiziţiile pentru protecţia mediului, trebuie să plăteşti salariile angajaţilor. Toate acestea, adunate, costă mai mult decât dacă ai lua-o de la zero”. „De aceea, filozofia SCR-ului a fost – şi din această cauză s-a şi dezvoltat – să nu atacăm hoteluri şi spaţii comerciale, unde se făceau licitaţii la preţuri mari, ci să atacăm fabrici gigantice, pe care toată lumea le refuză. Iar noi am vrut, în special, fabrici cu peste o mie de angajaţi. Cine avea bani atunci, ca şi acum, nu vrea să-şi ia pe cap o asemenea fabrică, pentru că necesită multă muncă, multă ştiinţă!”.

PRIMELE DIFICULTĂŢI

Proaspătul proprietar de întreprindere se confruntă cu primele dificultăţi. “Am avut şi probleme cu grevele angajaţilor. De exemplu, la Chimcomplex, situaţia era atât de încurcată, încât am vrut să oprim
funcţionarea combinatului. Dar am aplicat o strategie eficientă. Am actionat în două trepte, am fost transparent cu ei şi, până la urmă, am reuşit să-i conving că unii trebuie să plece. Le-am explicat pe limba lor: dacă un muncitor merge la piaţă, cumpără câte roşii îi trebuie, nu mai multe. Şi întreprinderea, la fel,
plăteşte doar muncitorii de care are nevoie”. ”Am adăugat: există trei tabere, sindicat, patronat şi concurenţă; dacă noi nu reuşim să ne înţelegem, câştigă concurenţa. Ori reducem costurile şi rămânem împreună, ori suntem unul împotriva celuilalt. Aşa au înţeles. Oamenii m-au ascultat, pentru că i-am sensibilizat în primul rând pe cei cu familii şi responsabilităţi. Acum, Chimcomplex produce 274 de
miliarde profit net”.

O GREVĂ PROVOCATĂ

„Greva de la Novatextile Piteşti a fost un alt caz. Aceasta a fost una dintre grevele provocate de mine, pentru că, uneori, e bine să ajuţi oamenii să se detensioneze. Problema a fost generată de faptul că fostul proprietar al întreprinderii păstrase o mie şase sute de angajate, deşi avea nevoie doar de şase sute. Bineînţeles, în acest caz, am folosit o altă strategie: pe femei trebuie să le lasi să vorbească. La final, le-am spus: dacă vă angajăm pe toate, dăm şi noi faliment ca şi fostul patron şi rămâneţi toate pe drumuri.
Întotdeauna, blândeţea rezolvă dificultatea, trebuie să le arăţi că dispui de instrumente de presiune, dar nu le aplici. Repet, trebuie să provoci şi crize artificiale. De fapt, dai informaţii false răspândacilor, care le transformă din ţânţari in armăsari”.

“OPRIŢI DEPOLUAREA !”

În cadrul combinatului Somes Dej, alte probleme. “Problema poluării este foarte delicată. La Combinatul de Celuloză şi Hârtie de la Dej, am investit cinci milioane de euro pentru a reduce poluarea apei, a solului şi a aerului. Singura soluţie convenabilă a fost crearea unui filtru de apă care decantează emisiile toxice. Imediat, poluarea a scăzut, dar toţi locuitorii din sat au început să aibă stări de vomă, dureri de cap, iar reclamaţiile au început să curgă. Am chemat autoritatea de mediu, care ne-a explicat motivul acestei
reacţii”. ”Organismul uman elibera anticorpi antipoluare, iar când noi am eliminat-o brusc, tot mecanismul acesta biologic s-a dat peste cap. Vă daţi seama cât de puţin gravă era poluarea, dacă era contracarată de anticorpi! Oricum, şi fabricile din Occident poluează la fel. Dar atunci, efectul de dispariţie bruscă a poluarii a fost interpretat pe dos. Chiar autoritatea de mediu ne-a sfătuit să oprim perdeaua de apă, fără să anunţăm presa, iar reducerea poluării s-o facem treptat”.

„INDUSTRIA SE POTRIVEŞTE MĂNUŞĂ GÂNDIRII MELE ECONOMICE”

De ce a ales industria şi nu alt domeniu? Răspunsul este simplu: „Industria se potriveşte mănuşă filozofiei şi gândirii mele economice. Puteam să aleg orice în decursul acestor ani, aveam oportunităţi infinite.
Chiar şi acum, toată lumea trage de mine să intru în afaceri imobiliare. Nu simt. Nu-mi plac. Consider că fiecare trebuie să acţioneze doar în domeniul pe care îl cunoaşte şi la care se pricepe. Evident, ne putem permite orice domeniu, dar noi tot nu intrăm. Nu intrăm în agricultură şi în imobiliare. Rămânem tot în industrie. Asta ştim să facem, asta facem”.

„ECONOMIA ESTE UN JOC CORECT, CURAT, FRUMOS”

Pentru Ştefan Vuza, economia a fost întotdeauna o provocare: ”Economia e un  joc corect, curat, frumos. Eşti deştept, rămâi pe piaţă, nu eşti deştept, piaţa te respinge imediat”. Secretul succesului său este munca asiduă: „În primii zece ani, munceam zi şi noapte, fie sâmbătă, fie duminică. Aveam o satisfacţie nemaipomenită, mergeam şi noaptea la muncă!”

CEL MAI VALOROS CAPITAL: TINEREŢEA

Surprinzător, capitalul său cel mai valoros este tinereţea: „Am studiat celelalte grupuri industriale româneşti şi am constatat că doar două dintre ele sunt conduse de manageri tineri ca mine. Aceasta este explicaţia evoluţiei lor fulminante. Restul, sunt administrate de manageri mult mai în vârstă, în
consecinţă, au abordat o alta strategie, mult mai precaută – după achiziţionarea a două, trei fabrici, s-au aşezat. De aceea grupul S.C.R. a ajuns atât de mare şi va mai creşte încă, pentru că eu sunt sub patruzeci de ani”. Una dintre devizele grupului este „managementul contează”, de aceea echipa
managerială este mixtă: „Folosesc şi oameni tineri, dar şi oameni în vârstă. Astfel, se creeaza un echilibru şi o compensare între tupeul şi inteligenţa tinerilor şi înţelepciunea celor maturi. Dacă pui un zid în faţa unui tânăr, acesta este tentat să treacă prin el, dar unul mai în vârstă reuşeşte să intre pe uşă. Cumulând aceste forţe, iei o decizie mai aproape de profitul maximal”.

DOUĂ LICENŢE ŞI UN DOCTORAT

Vuza este doctor în relaţii economice internaţionale, este licenţiat în comerţ exterior şi drept commercial. A absolvit studii postuniversitare de ştiinţe politice, psihologie industrială şi organizaţională, tranzacţii economice internaţionale. Este un împătimit al studiului. „Am două licenţe, economicul şi dreptul comercial, domenii în care mă bat cu oricine, pentru că le-am învăţat şi teoretic, şi practic. Licenţa în
drept am luat-o anul trecut, am dat examen la Baroul Sibiu, l-am trecut şi acum sunt avocat. Am şi un carnet roşu de magistrat, care seamănă puţin cu cel de partid. Am hotărât că voi profesa această meserie, dar nu pentru a câştiga bani, ci din pură pasiune. De mic am fost conştient de faptul că sunt priceput în trei domenii: economie, avocatură şi teologie”.

„DACĂ NU RESPECTAM PRINCIPIILE RELIGIOASE, NU ERAM  AJUTAT”

Ştefan este o persoană religioasă şi recunoaşte că religia a avut un rol foarte important în viaţa sa: “Sunt convins că, dacă nu respectam principiile religioase, nu eram ajutat. Se vede de la sine că nu e o
întâmplare, trebuie să fii dotat, să munceşti enorm, dar trebuie să fii şi corect. Numai când eşti corect îţi reuşesc toate”.

TREI PASIUNI: ECONOMIA, DREPTUL ŞI TEOLOGIA

Mărturiseşte că i-ar fi plăcut să fie preot, chiar a fost tentat să se călugărească în timpul studenţiei. “Lângă cabana Dochia  se găsea un schit monahal pe care îl vizitam constant. Pentru că turiştii veneau doar de sărbători, restul de o sută de zile pe an le petreceam povestind cu călugării. Poate de aceea, percepţia lui Ştefan asupra creştinismului seamănă cu aceea a unui monah: “Orice se răzbună în timp şi
totul se plăteşte aici, nu pe lumea cealaltă”. „În viaţă, eu m-am călăuzit după principiul următor: totul
este o provocare, fiecare minut, vorbă şi întâmplare. În funcţie de modul în care reacţionezi la aceste provocări, aşa contabilizezi, bilă albă sau bilă neagră. Tot jocul este să răspunzi la cât mai multe dintre aceste provocări cu bile albe. Dacă se întâmplă aşa, atunci lucrurile încep să meargă din ce în ce
mai bine. Eu nu sunt un sfânt, am ales să fiu mirean, e clar că mai şi păcătuiesc, totul este al omului”.

PUNŢI ENERGETICE

„Dar ştiu că e mai uşor să respecţi cele zece porunci, decât să te abţii să păcătuieşti cu gândul. De pildă, invidia transmite gânduri negative, pentru că, în general, se realizează punţi energetice între oameni, când se gândesc unul la altul. Dar aceste legături interumane subtile pot fi negative sau pozitive,
temporare sau definitive”. “E greu de înţeles pentru mulţi dintre noi, Isus a venit să dea o nouă lege, a cărei esenţă este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Asta înseamnă, dacă vrei să vezi clar, că ai voie să ucizi, dar este imposibil să iubeşti pe cineva şi să vrei să-l ucizi, sau să-l şi iubeşti şi să vrei să-l furi. Dar, totuşi, e voie. În romanul “Patul lui Procust” scris de Camil Petrescu, se spune că îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. Ajungi, astfel, într-o zonă în care realizezi că nu
viaţa, moartea sau averea sunt importante. A fi în lumea timpului şi în lumea legilor, asta contează”.

TIMP LIBER ŞI CĂLĂTORII

Ştefan este pasionat de turismul sportiv şi de călătorii. În plus, îi place muzica şi, de multe ori, se relaxează cântând la saxofon. După trei ani de muncă la cabana “Dochia”, Stefan s-a îndrăgostit, definitive, de munte. Acum coordonează Federaţia Română de Turism Sportiv, al cărei preşedinte fondator este din 1996. În cadrul acestei federaţii, organizează, anual, un concurs  naţional de turism sportiv pentru amatori. În concepţia lui, un om al munţilor trebuie să înveţe să supravieţuiască în
sălbăticie: “Un montaniard trebuie să ştie să urce pe munte, să cânte la chitară, să facă foc, trebuie să ştie şi orientare turistică, dar şi alpinism”. Concursul se desfăşoară pe parcursul întregului an, începe în ianuarie şi se termină în decembrie cu festivitatea de premiere, “la care se adună toţi iubitorii de munte şi unde se fac revelioane de neuitat”. Ştefan este un mare călător, până în prezent, a colindat jumatate din globul pământesc:  “Călătoresc foarte mult, în treisprezece ani am văzut China, Indonezia, Malaezia, Africa, toată Europa, America de Nord, America de Sud, Antartica”. Motivul călătoriilor este curiozitatea şi schimbul de experienţă: “E bine să vezi, să compari, să vii înapoi şi să pui în practică ceea ce ai văzut, pentru că, din păcate, în ţară nu găseşti modele potrivite”.

O DECAPOTABILĂ PE BATERII

Maşina lui preferată este un Mercedes Smart decapotabil. “Mi-am dorit o maşină decapotabilă, şi cum eu am şapte mii de muncitori, n-am vrut ca ei să comenteze : “Uite, domnule, ce face ăsta, ce bani are!”. De aceea, am ales o maşină decapotabilă care să atragă simpatia, unii chiar m-au întrebat dacă
funcţionează cu baterii. Am şi o maşină de teren Toyota, cu care urc pe toate drumurile de munte, iar, recent, am învăţat să conduc şi motocicleta”.

CASA VITORIA LIPAN ŞI BIBLIOTECA DE LA ETAJUL 1

Vuza este şi un mare cititor de literatură. Fascinat de eroina romanului sadovenian Baltagul, industriaşul clujean a construit în Moldova o casă memorială „Vitoria Lipan”. „Până acum n-a exploatat nimeni această poveste de pe Valea Tarcăului. Acţiunea romanului s-a petrecut în acest sat, de unde personajul a plecat spre Borşa. Am ridicat în curte şi un muzeu privat, pe care l-am inaugurat anul trecut, dar acum am început să facem nişte schimbări. Am văzut ecranizarea cărţii sadoveniene şi vrem să modificăm
casa, pentru a arăta exact ca în acel film, deşi, în realitate, filmul a fost  turnat în alt judeţ”. Casa memorială a fost ridicată chiar în satul în care se desfăşoară acţiunea romanului, Tarcău. „Satul e mic, are exact 589 de fumuri. Se ştia dinainte că această construcţie va fi impetuoasă, de aceea s-a ales o vale retrasă, nu s-a dorit să fie nici în Poiana Braşov, nici pe Valea Prahovei sau într-o altă zonă de tranzit. Aici suntem într-o vale înfundată, unde nu circulă maşinile. În capăt, ne învecinăm cu Ardeluţa, Schitul Tarcăului. S-a dorit o zonă liniştită, care să pună în valoare această poveste pe care o cunoaşte toată lumea”. Vila de protocol are douăsprezece camere tematice, fiecare dintre ele botezată cu numele unui personaj sau simbol sadovenian: Odaia Minodorei, Odaia lui Gheorghiţă, Odaia Bunicii, Odaia cu Drag, Odaia Baltagului, Odaia Nepoţilor, Odaia Curată, Odaia de Taina. Una dintre camerele de la etajul unu adăposteşte biroul şi biblioteca sa impresionantă, unde studiază zi şi noapte.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: