//
you're reading...
Articole publicate

Dialog taboric, Tribuna nr. 114/2007

Tribuna Nr. 114 (1 – 15 iunie 2007) Accent Dialog taboric / de Adriana Listeş

La un an de la înfiinţare, Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului editeazǎ revista de culturǎ şi spiritualitate Tabor. Publicaţia se deschide cu Argumentul fondatorului ei, Mitropolitul Bartolomeu Anania, intitulat Prolegomene la un dialog interior. Autorul porneşte de la necesitatea iniţierii dialogului dintre intelectualii teologi şi laici, în special pentru a contracara unele reproşuri aduse Bisericii: „somnolenţǎ, paseism, inerţie parazitarǎ, incapacitatea de a rǎspunde unei provocǎri inteligente, refuzul de a se implica în viaţa politicǎ”. Reacţia Înalt Preasfinţitului trimite la perioada persecuţiilor creştinilor din Imperiul Roman pǎgân: „Ca pe vremea lui Nero, (Bisericii) i se pun în cârcǎ toate relele din scumpa noastrǎ patrie, inclusiv infantilismul democraţiei, incapacitatea acesteia de a absorbi fonduri europene, dar şi zǎbava legii
cultelor”. Problemele Romei precreştine reapar în contextul social şi cultural naţional actual „bântuit de atâtea aproximaţii şi incertitudini”. Iniţial sceptic în privinţa realizǎrii dialogului „între intelectuali şi Bisericǎ”, domnia sa deschide dezbaterea provocând redefinirea „noţiunii de intelectual”: „Când anume şi pe ce criterii i se atribuie insului un astfel de statut, dacǎ el se legitimeazǎ doar prin studii şi diplome sau dacǎ nu cumva, dimpotrivǎ, elita intelectualǎ îl cuprinde şi pe genialul ţǎran care a zǎmislit un basm, o
baladǎ, o colindǎ, un proverb sau o ghicitoare. În al doilea rând, dacǎ intelectualii sunt de o singurǎ parte a dialogului, ar însemna cǎ în Bisericǎ, de partea ceastalaltǎ, ei sunt inexistenţi, cǎ adicǎ un Hrisostom, un Augustin, un Hausherr sau un Stǎniloae nu pot sta pe în acelaşi pupitru cu un, sǎ zicem, Mihail Roller”.

Revista Tabor intenţioneazǎ, prin urmare, sǎ umple vidul dezbaterii naţionale şi locale şi sǎ creeze o legǎturǎ între spiritualitatea laicǎ şi cea teologicǎ prin inaugurarea unei „tribune a dialogului” „între intelectuali în (întru = intru) Bisericǎ, clerici şi mireni”, „membri ai aceluiaşi corp eclezial”. Schimbul de idei se va desfǎşura dupǎ modelul Schimbǎrii la Faţǎ ca metaforǎ a „dialogului dintre Vechiul şi Noul testament, dintre Tradiţie şi Actualitate”: „Este exact ce s-a petrecut pe muntele Tabor în convorbirea lui Iisus cu sacerdoţii Moise şi Ilie, avându-i ca participanţi pe intelectualii laici Petru, Iacob şi Ioan”. Înalt Preasfinţia sa precizeazǎ clar: „deşi editatǎ de o Mitropolie, ea (revista) nu va avea un profil de publicaţie strict bisericeascǎ sau eminamente teologicǎ” şi avertizeazǎ circumspect: „nu va deveni un nucleu al vreunei grupǎri sau asociaţii cu profil ideologic”. Din start, revista exclude polemicile aprinse, dar acceptǎ „diferenţele de opinie” strict academice.

Tabor este fondatǎ de scriitorul şi teologul Valeriu Bartolomeu Anania la 70 de ani de la publicarea Daciei Rediviva, al cǎrei sediu se afla undeva în pupitrul clasei a X-a a Seminarului Central din Bucureşti. Pentru a achita costurile editǎrii, liceanul Anania a lucrat ca şi chelner pe terasa „La Aprodu”, proprietatea „jupânului Manole Şerbǎnescu”. În paginile revistei, tânǎrul publicist a intrat în polemicǎ cu Dan Botta, care, exasperat cǎ „preopinentul sǎu încǎ nu pǎrǎsise bǎncile şcolii, s-a înfuriat şi i-a fǎgǎduit prin cineva
nici mai mult, nici mai puţin decât o mamǎ de bǎtaie” (Rotonda plopilor aprinşi, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006), Valeriu Anania a memoriei profesorului şi scriitorului Anton Holban.

Primul numǎr al revistei Tabor a apǎrut în aprilie 2007, în peste o sutǎ de pagini, structurate pe trei
rubrici mari: eseu, cronicǎ şi recenzii. Primul eseu Teologia taboricǎ a Cuviosului Grigorie Sinaitul şi probabila ei iradiere în spaţiul românesc este semnat de Ioan I. Icǎ jr., profesor la Facultatea
de Teologie Ortodoxǎ „Andrei Şaguna” din Sibiu. Autorul insereazǎ debutat în 1937 la vârsta de 16 ani în revista Vremea cu articolul Camaradul Anton, dedicat în eseu textul inedit al Cuvântǎrii la Sfânta Schimbare la Faţǎ a Domnului nostru Iisus Hristos scris de Grigorie Sinaitul, document care confirmǎ „centralitatea şi vocaţia taboricǎ a întregii teologii, filosofii şi culturi autentic ortodoxe din toate timpurile”. Articolul trateazǎ istoria mişcǎrii isihaste, internaţionalismul ei şi rǎspândirea acesteia în România:
„Printre ucenicii Cuviosului Grigorie Sinaitul de la Paroria se aflau cu certitudine şi români de la Nordul Dunǎrii, şi marele apostol al isihasmului din Balcani a avut o corespondenţǎ, din pǎcate pierdutǎ, cu urmaşul lui Basarab, întemeietorul Ţǎrii Româneşti independente, domnul Ioan Nicolae Alexandru”
afirmǎ teologul sibian. El precizeazǎ cǎ „mânǎstirile româneşti … iau fiinţǎ în atmosfera fierbinte de credinţǎ creatǎ de mişcarea isihastǎ”, concluzionând cǎ „monahismul românesc apare în istorie ca unul prin excelenţǎ isihast, centrat, aşadar, în jurul tainei Schimbǎrii la Faţǎ a lui Hristos şi a avut o legǎturǎ de profunzime cu apostolatul isihast al Cuviosului Grigorie Sinaitul şi al ucenicilor acestuia”.

În articolul Isteria codului, Aurel Sasu denunţǎ „conspiraţiile şi contra-conspiraţiile al cǎror scop e
remodelarea unei întregi civilizaţii”, camuflate în „mişcarea brownianǎ menitǎ sǎ schimbe sisteme de valori şi sǎ modeleze comportamente conform unor principii standard de ideologie politicǎ”. Fireasca întrebare: „cui foloseşte o creştinǎtate umilǎ şi învinsǎ?”

Bogdan Tǎtaru Cazaban evidenţiazǎ rolul ortodoxiei în „reflectarea iubirii originare – în viaţa tradiţiei şi garanţia autenticitǎţii sale – în toate dezbaterile globale ale modernitǎţii târzii, de la pledoaria pentru
salvarea creaţiei din dezastrul ecologic sau pentru unicitatea persoanei în faţa provocǎrilor bioeticii pânǎ la exigenţele solidaritǎţii cu cei aflaţi în suferinţǎ sau la scandalul divizǎrii creştinilor”.

În numǎrul doi al revistei, Simion Aştilean, profesor de fizicǎ, vorbeşte despre nanotehnologii şi despre „potenţialul lor aplicativ uriaş care poartǎ germenul unei noi revoluţii industriale cu profunde transformǎri în societatea viitorului”. Un exemplu de nanotehnologie sunt, surprinzǎtor, vitraliile bisericilor: „Vitraliile celebrelor catedrale nu sunt altceva decât exemple de produse nanotehnologice dintr-o epocǎ medievalǎ sau chiar mai veche! Coloristica vitraliilor ne aratǎ cǎ aurul sau argintul divizat pânǎ la nivel de
nanoparticulǎ (10-100 nm) şi înglobat în sticlǎ nu mai este auriu sau argintiu, ci roşu, galben sau albastru”. Înainte de a rǎspunde la întrebarea „ce este theologia?”, el avertizeazǎ cǎ „a venit vremea sǎ redefinim toate cuvintele pe care le întrebuinţǎm, în parte fiindcǎ s-a schimbat sensul lor, s-a degradat
graiul împreunǎ cu înţelegerea omului”. Autorul eseului considerǎ cǎ theologia, adicǎ „cuvântarea de Dumnezeu sau despre Dumnezeu” ar trebui însuşitǎ pe durata „celor şapte ani de-acasǎ”, dar, „din nefericire, astǎzi este aşa de rar ca cineva sǎ primeascǎ în pruncia lui noţiuni theologice”.

Minciuni marxiste, tristeţi conservatoare şi viclenia istoriei este inspiratul eseu semnat de Mircea Platon. Intrând în polemicǎ cu un anonim „publicist care a deplâns într-un ziar central orbirea anti-marxistǎ a
românilor”, autorul constatǎ cǎ, în mod paradoxal, în prezent, „nu ai voie sǎ combaţi nici marxismul viu, nici pe cel mort”: „Dacǎ arǎţi inanitatea marxismului pur, ţi se rǎspunde cǎ nu eşti decât un reacţionar fascist care se bate necavalereşte cu o fantomǎ numai pentru a-şi ostoi obsesiile sale de rǎzboinic „rece”. Dupǎ lectura „elegantului eseu” Agonia creştinismului, publicat de H.-R. Patapievici în revista Idei în dialog, în ianuarie 2007, Platon riposteazǎ: „Citind aceste rânduri, m-am întrebat dacǎ nu cumva a
încerca o apologie creştinǎ balansatǎ dupǎ criterii esenţial estetice („aer vetust” sau „geniu”) nu e cumva greşit. Poate cǎ nu e un pǎcat sǎ scriem apologii creştine care par vetuste, plângǎreţe, înţepenite sau slugarnice. Poate cǎ e mai important sǎ mǎrturiseşti dupǎ puteri. Poate cǎ nici mǎcar contraproductiv nu e sǎ publici apologii care par vetuste, plângǎreţe, înţepenite sau slugarnice de vreme ce oamenii, în general, sunt vetuşti, plângǎreţi, înţepeniţi, slugarnici, sau toate la un loc”. În final, concluzioneazǎ autorul: „Cultura românǎ de astǎzi e plinǎ de eseişti manciurieni: de oameni pe «pilot automat»”. Aceşti „formatori de opinie”, cu un singur scop în viaţǎ, îmi amintesc de un banc care circula printre studenţii
ieşeni în anii ’80: „Când era tânǎr, avea o singurǎ cravatǎ şi mai multe idei; acum are mai multe cravate şi o singurǎ idee: sǎ aibǎ cât mai multe cravate”. Vǎzându-i cât de bine îmbrǎcaţi sunt, ce „asistente personale” au şi ce maşini conduc, nu pot sǎ neg cǎ mulţi dintre „formatorii de opinie” din România au
multe cravate. Din pǎcate, toate par a fi plǎtite cu preţul unei singure idei: antitradiţionalismul, fie cǎ este vorba de tradiţia religioasǎ, fie de cea naţionalǎ”, încheie eseistul.

Tabor a venit exact în momentul potrivit, „nimeni n-a aşteptat-o sǎ vie şi ea a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit, zvâcnind din fulgere de piatrǎ” (Mioriţa, Predoslovie, Editura Dacia, Cluj 1995), pentru a provoca necesarele dezbateri culturale din oraşul nostru universitar, pânǎ acum, în mare parte,
absente sau mult prea molcome.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: