//
you're reading...
Articole publicate

Un cenaclu literar romanesc la New York, Tribuna nr. 132/2008

Tribuna nr. 132 martie 2008 Un cenaclu literar romanesc la New York de Adriana Listes

Cenaclul literar ”Mihai Eminescu” a fost înființat în 1993, odată cu Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă. Antologia editată de Theodor Damian și Aurel Sasu cuprinde operele a paisprezece membri, scriitori consacrați și amatori:  M.N. Rusu, Mircea Săndulescu, Theodor Damian, Constantin Virgil Negoiță, Liviu Georgescu, Mihaela Albu, Timotei Ursu, Ion Burcin, Alex Amalia Călin, Valentina Ciaprazi, Pamela Ionescu, Constantin Zisu, Domnitza Carmen Belecciu și Grigore Sandul.

M. N. Rusu a scris în țară la revista Luceafărul, Viața studențească, Amfiteatru și Săptămâna. După ce se stabilește în SUA (1992), activează ca redactor-șef al publicațiilor Lumină lină și Lumea liberă românească. În volumul Urmuz necunoscutul. La început a fost magistratul, M.N. Rusu analizează documente juridice elaborate de Dumitru Demetrescu-Buzău, grefier la Curtea de Casație și Justiție din București între anii 1921- 1923. Procesele, cu largă audiență în acea perioadă, privesc personalități ca filosoful Constantin Rădulescu-Motru, baronul Samuel Teleki, arhitectul Ion Mincu. De ce sunt atât de interesante aceste procese? Pentru că grefierul care le-a redactat, Dumitru Demetrescu-Buzău este, de fapt, suprarealistul  Urmuz. Acestea sunt ”procese cu implicații care afectează nu numai destinul antum ori postum al protagoniștilor ci și pe acela al artei și literaturii noastre naționale”.[1] Istoricul literar merge pe urmele suprarealistului și descoperă una dintre casele în care scriitorul-grefier a locuit ”pe strada Antim nr. 8 într-o casă cu două etaje, al doilea dintre ele fiind probabil o supraetajare ulterioară”. O altă surpriză postumă pe care ne-o oferă Urmuz este că avea talent muzical: ”Cine ar fi crezut că viitorul primsolist al suprarealismului românesc activa în corul denumit ”Cântarea României” din anul 1921? Legenda unui Urmuz izolat și ursuz începe să se destrame”.

Mircea Săndulescu a fost redactor la revista Viața Românească. Din 1985 trăiește în Statele Unite, fiind cadru didactic la liceu. Fragmentul din romanul Un loc bun să te sinucizi descrie o lume halucinantă, în care singurele repere sacre sunt date de erosul târziu: ”dragoste – de om – bătrân – care – a – pus – mâna – pe – o fată”. Pentru a supraviețui aici, unde ”imaginația e o cățea” iar masturbarea poate fi ”cea mai pură formă de iubire”, e nevoie de ”viagra pentru curaj”.  Soluția rămâne tot iubirea, pentru că atunci ”când iubești, ți-e greu să distrugi viața, parcă tot îți vine s-o sporești”.

Theodor Damian conduce Institutul de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și Cenaclul literar ”Mihai Eminescu” din New York. Este profesor de filosofie, etică și sociologie la Metropolitan College, New York. În antologie, publică selecții dintr-un  Ciclu inedit de poezii. Iată imaginea New York-ului reflectată în imaginația poetului:

”Poate acolo se face totul

Invizibil

Prin satelit

Sau altfel

De nici nu vrei să mai știi”.

New York-ul este un oraș mare și rece, unde nu contezi ”tu și drama ta

Fie că poți

Fie că nimic nu poți spune”.

În acest spațiu, erosul devine o luptă ”în care unul din doi trebuie să moară

nu se știe când”; imaginea angelică a iubitei este imperceptibilă:

”Ce fel înger ești tu

Că nici aeropagitul nu vorbește

De categoria aceasta”.

Chiar dacă rătăcești în spații necunoscute, te poți simți acasă dacă ești protejat de divinitate:

”Contează că oriunde de afli

Varșovia, New York

Munchen sau Botoșani

Cineva acolo sus

Te iubește”.

Constantin Virgil Negoiță, informatician trăiește în SUA din 1982, unde lucrează ca profesor de informatică la Departamentul de Științe ale Computerelor, Hunter College, City University of New York. Meditatorul, fragment din romanul Concert la Carnegie Hall. Este o poveste din trecut, când oamenii
trăiau simplu și nu știau de existența televizorului: ”la ce ne trebuie, dacă totul se întâmplă la colțul străzii, doar să dai fuga”, în care realitatea este percepută ca ”lume a văzutelor, obositoare, unde nimeni nu știe ce va fi mâine, care vor fi victimele și care călăii”. Băiețelului, personajul principal, i se spune: ”așteaptă să crești, numai atunci ai să înțelegi ce periculos este să fii mare”.

Liviu Georgescu este medic în SUA din 1990, practică medicina internă și reumatologia în cabinetul său privat din New York. Poemul Turnuri descrie turnurile gemene ale World Trade Center, simbolul New York-ului:

”Trei avioane, trei lănci

Centrul vital al economiei globale…

Creierul armelor…”

Iubirea devine un roi de ”lăcuste albe tremurând printre tulpinile gemene

Printre colapsuri & explozii & viziuni”.

Oglinzile creeează iluzia realității:

”Eu

cu irealul din mine

încât realitatea

turnurile – oglinzi absorbind”.

Urmează o serie de șapte psalmi; ultimul dintre ele ilustrează coborârea Logosului sacru în profan:

”Și Cuvântul s-a prăvălit printre ierburi

și oameni”.

Mihaela Albu s-a stabilit în SUA în 1999, unde profesează ca redactor-șef al revistei Lumină lină.
Darul este povestea nașterii unui roman de dragoste. Personajul, Sabina, are o revelație, ea înțelege că, ”dacă nu-i este hărăzită dragostea, viața omului se petrece fără strălucire”. Iubirea devine ancoră existențială, iar prin extensie, tânăra Sabina este punctul de susținere al universului:

”New-York-ul fără tine n-ar mai fi același”

Pentru autoare, poezia este ”o dragoste târzie” când ”te lași copleșit

și înveți cuvintele să trăiască”.

Ea descrie decorul orașului imens și neprimitor: ”nu e petecul de cer pe care eu îl caut

De la fereastra etajului 45, 49, 54, 60

(cândva l-am căutat și de la 109,

Dar acela s-a dus, s-a duuuuus…

Într-o dimineață de septembrie

Când praful și strigătele au izgonit înaltul)”.

Timotei Ursu este cadru didactic, regizor, scenarist, jurnalist și scriitor, stabilit în 1987 în SUA. Nuvela Plecarea colonelului aduce în prim-plan viața unui colonel de securitate, evoluția sa în carieră și privilegiile de care se bucura: ”transfer în capitală, două steluțe-n plus la epolet, figura pe ștatul de plată, de hoha, la o companie de pompieri din Pipera; dar plicul îi venea alăturea, la casieria clubului. Aducea lunar o caschetă plină cu treizeci-și-cinci de sute-n casă, pe vremea când franzela era doi lei”. Singura condiție impusă colonelului în acest ”vis devenit realitate” este tăcerea,, simbol al muțeniei solicitate de sistem. Interdicția vorbelor rostite declanșează un act sacru, zborul magic al copiilor: ”cei doi copilași, odată săriți în sus, în loc să… cadă la loc, cu zgomot și veselie, au rămas așa. Plutind, neauzit, prin aer. Neatingând podeaua”. Povestea se sfârșește cu informații despre situația postrevoluționară a colonelui: ”Acum Nuță are un debit de tutun și ziare lângă Obor, nu plătește impozit; trăiește cu o țigancă… Merge la meciuri și trage cu pușca la tarabă, pe pariu. Are și pensie și permis gratuit pe tren, c-a suferit”.

Poemele aceluiași autor abordează teme diverse, în registru ușor ironic:

”…Meseria asta de miner, măi băieți,

A trecut – hotărât – spre mirare:

Cui să-i pese, aici, de-o surpare

Când poți cumpăra, cu-n pahar, trei pereți

Și-un kil de uitare?!”

Erosul este perceput ca etern, figurat prin chemarea atemporală a iubitei:

”…Hai, iubito,

hai!..

-țipă din mine răgușit și străin

Cel ce-ar fi trebuit să te cheme

Acum nu-știu-câte-decenii,

Ca azi să m-auzi,

Sau poate

Nu”.

Ion Burcin trăiește în SUA din 1982, unde lucrează în domeniul comerțului. Din tinerețea bunicii este un fragment de memorii în care autorul zugrăvește portretul bunicii, doftoroaia satului. Povestirea impresionează prin oralitatea stilului popular. Bunica era ”una dintre puținele doctorițe ale satului”, o apariție zeiască matriarhală într-un prezent descompus. Dotată cu o intuiție foarte fină, ea percepe problemele societății: ”Nu știu, dar câteodată cred că aici, pe la noi, s-au aciuat niscai duhuri rele. Dumnezeu știe mai bine ce și cum. Acum, fie vorba între noi, cum să nu se întâmple câte se întâmplă, dacă sunt atâtea păcate; dacă oamenii se au ca lupii”. Lumea mitică a satului se întrepătrunde cu cea magică a basmului, iar bunica-copil din amintiri, îmbrăcată în bluza roșie devine o Scufiță Roșie a plaiurilor argeșene. Doar că acestei Scufițe nu-i iese în cale un lup, ci un taur. Corida este o metaforă
transparentă a comunismului: ”Să nu apari niciodată în fața taurilor îmbrăcat în roșu. Ei devin nervoși când văd roșu și se reped cu coarnele, împung. E bine să-i ocolești, sunt periculoși”.

Alex Amalia Călin se află în SUA din 1983, unde activează ca economistă. Versurile ei denunță o incapacitate de adaptare la un spațiu existențial degradat, în care:

”Trupul ni-l prostituăm

Rușinea se-ascunde sub pleoapa zilei

Voința zace

În jurăminte drogate”.

Refuzul realității este evident în gestul de retragere:

”Anunță că locuința nu mai are fereste

Sunt închise pentru inventar sufletesc”.

Valentina Ciaprazi locuiește de trei ani în SUA, unde își câștigă existența ca profesor de franceză la liceul ”Clara Barton” din New York. Versurile ei recompun un univers urban degradat și respingător, marcat de
desacralizarea erosului, devenit marfă expusă în baruri:

Love – Pub

”Muzică rock, lichioruri colorate,

Șatene, blonde, brune dezmățate,

Brățări, mărgele și pantofi cu toc

Sudoare-nfierbântată, damfuri de parfum

șoapte de-amor îmbătrânite-n fum

mănuși, cravate, broșe și fulare

voci răgușind minciuni în celulare

bătrâni bețivi, adolescenți drogați

peruci, implant de țâțe, dinți stricați”.

Totuși, metropola rămâne deschisă miracolului, simbolizat de figura apolinică care îi străbate străzile:

„Era înalt și blond

Purta

O iluzorie manta

Din spice galbene de aur”.

Pamela Ionescu este traducătoare, absolventă de studii la Nothingham și Oxford. Ea trăiește la New York din 1993.  La fântâna cunoașterii propune o serie de amintiri de un farmec deosebit, din perioada studiilor la Oxford, la ”țarcul sau vadul boilor”: ”Pe aceste locuri, probabil că mai mult de un mileniu în urmă au fost țarcuri de vite, întrucât cuvântul Oxford înseamnă chiar ”țarcul sau vadul boilor”. Englezii, care sunt atât de conservatori nu au schimbat această denumire, chiar dacă a devenit un for al culturii”. Ea studiază în Marea Britanie între anii 1939-1941, împreună cu ”flușturaticul ei soț”, Prim, care prezenta știrile în limba română la BBC Radio. Din memoriile Pamelei Ionescu aflăm cum se desfășura viața unei familii britanice interbelice: ”Corectă, exactă ca un ceasornic, fără concesii, fără abateri de la programul stabilit…. Miercurea se mânca pește, joia venea o femeie care ajuta la gospodărie, vinerea se făceau prăjiturile pentru toată săptămâna, se și numea ”baking day” iar duminicile, zi completă de relanche, mergeam la biserică”. Aflăm cu surprindere că lipsa de coeziune între români în străinătate este o poveste veche: ”Constatam cât de puțin solidari cu noi înșine suntem, cât de puțini uniți și într-ajutători suntem în comparație cu alte popoare care formează jointuri de ajutorare când se află în țări străine”.

Constantin Zisu a fost grafician, desenator caricaturist la Flacăra, Scânteia și Viața studențească. Din 1974 lucrează la un studio de publicitate din New York. Versurile sale îndeamnă la descoperirea magicului camuflat în banal:

”Apleacă-ți urechea, lipește-o de trunchiuri

Minune! Ai s-auzi copacii cum cresc”.

Limbajul poeziei este accesibil doar celor puri, înlăuntrul cărora dimensiunea copilăriei s-a conservat intactă:

” Le adunasem într-un sertar,

Cuvintele

Erau multe și felurite

Ca într-un joc de copii”.

Domnitza Carmen Belecciu este o tânără matematiciană care cochetează cu poezia. Licențiată în științe matematice la Hunter College New York, ea este în prezent lector suplinitor la catedra de matematică a aceleași instituții. Incapacitatea de adaptare la un spațiu ostil este perceptibilă și în versurile ei:

”Adolescentină,

Exilată

Printre Electre și Madone moderne

Unde inocența se vinde cu 99 de cenți la kilogram”.

Poezia Univers New-Yorkez. Parcul central creează imaginea unui colos urban în care elementele naturii sunt captive:

”Stâncă…

Îi simt colțurile și neliniștile

Iarbă…

Îi simt seva și mirările

Arbore

Îi simt eternitățile încătușate în lumină.

Cerul

Îi simt îndoielile

Eu .. simt cum devin zăpadă…”.

Grigore Sandul, inginer, stabilit în SUA din 1996 povestește câteva amintiri despre o Tentativă nereușită de trecere a graniței plantată de Stalin pe pământul românesc. Memoriile sale aduc informații interesante despre istoria evenimentelor petrecute în Basarabia înaintea celui de-al doilea război mondial. În acele timpuri, noua graniță trasată de Stalin ”a despărțit gospodăriile în două, casa la ruși și șura cu grajdul la români”. Viața tihnită a satului devine haotică. Schimbarea începe de la vârf, primarul este înlocuit cu un
ucrainiean, iar adjunctul său este numit ”un român, unul dintre cei mai bătăuși din sat și cel mai sărac și bețiv, recent venit din pușcărie”. Foarte repede, satul începe să simtă teroarea stalinistă: ”După două săptămâni a început arestarea sătenilor care au făcut politică, care au avut munci administrative sau care erau mai bogați”. Pentru a evita tragedia, sătenii se refugiază pe teritoriul românesc: ”coloana de oameni în căruțe și pe jos se întindea kilometri întregi, lăsând agoniseala de-o viață și tot ce aveau mai scump,
numai să scape de bolșevici și de Siberia”.

[1] Urmuz, necunoscutul. La început a fost magistratul, M.N. Rusu, Lăuntrul și departele, Tipomoldova Iași 2007

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: